În călătorie pe cărările patriei (şi ale Europei)

Basarabia

După-amiază toridă. Până şi vrăbiile se scaldă. În nisip, dar se scaldă. Iar Eugen ne arată o vedere primită de la unchiul lui. E o fotografie din Monaco. E anul 1993, pe când puţini românaşi aveau posibilitatea să ajungă în asemenea locuri. Brusc, ne fulgeră o idee prin minte. Trebuie să ieşim şi noi din ţară. Unde dracu’ să plecăm fără paşaport ? În Basarabia. Trebuie doar buletin. De ce nu ?

Tocmai luasem banii pe concediu şi mă hotărăsc să îl iau şi pe Ionel cu mine. Doar e fratele meu. Eugen avea bani, că, deh, lucra la UPET şi se dădea mare cu chestia asta. Trecem pe la prietenele noastre să ne luăm adio. Ionel se întoarce cu degetele încărcate de inele.  Amintiri de la fete, talisman, promisiunea întoarcerii, în fine…

Ajungem la Ploieşti. Eu mă aşez la coadă la bilete, iar Ionel şi Eugen merg să caute ceva de băut. Călătorului îi şade bine cu sticla după el la drum, nu ? Trenul mult aşteptat soseşte. Vom ajunge la Iaşi exact la răsăritul soarelui. În tren, Eugen este foarte vesel. Se amuză de graiul moldovenilor care se întorc acasă. Îmi întinde o sticlă cu vodcă. Miroase a medicamente şi numai un alcoolic ar putea să pună la gură aşa ceva. Refuz, el insistă, sorb şi eu o gură, îmi vine să vărs, dar mă abţin. Ne încingem la vorbă cu tovarăşii noştri de drum. Unul dintre ei are mâna paralizată şi îi arată lui Ionel că nu poate să o mişte. Fata lui, elevă în clasa a V-a, stă pe coridor în picioare. Eugen o roagă să se aşeze în locul lui pentru că şi aşa noi suntem drumeţi obişnuiţi cu statul în picioare.

Adormim un pic. (Vodca îşi face efectul).

Dimineaţa este cam răcoroasă la Iaşi, deşi suntem în luna iulie. Profit de timpul liber şi o fac pe ghidul prin oraş. Prin zona teatrului, Eugen zăreşte un tramvai pe care era inscripţionată o reclamă. Probabil cu vodca încă în neuroni, nu realizează că lumea se uită după noi ca după extratereştri când el se scobeşte în nas şi exclamă: ,,Uite, bă, Colghet !”. Deşi suntem aproape de Chişinău, nu avem cu ce ajunge în capitala Moldovei sovietice decât noaptea, târziu. Mâncăm, ne plimbăm, ne facem griji. De la gara Nicolina mergem câţiva paşi să explorăm zona. Dintre blocuri apar opt indivizi furioşi. Unul are faţa aproape zdrobită de bătaie şi sângele încă îi şiroieşte de sub nas. Îmi cere o ţigară. Nici nu stau prea mult pe gânduri şi îl servesc, ba le mai dau şi celorlalţi. Şi scăpăm nebătuţi.

Mergem la gară şi luăm un tren până la vama Ungheni. Degeaba. Nu ai cum să treci graniţa pe jos. Un cetăţean care ne-a văzut atât de disperaţi, ne spune că ne oferă el ceva de lucru prin gospodărie, dar aici, în România. Nu înţelege de ce vrem să trecem Prutul. E greu să-i explicăm că pentru noi e important să trecem ca să putem spune că am ieşit şi noi din ţară.  Eugen nu ţine minte cum se numeşte localitatea de frontieră şi îi mereu ,,Vârfuri”.

Ne întoarcem în gara Nicolina. Bem o cafea de nota zece. Ionel îi atrage atenţia lui Eugen:

- Eugene, uite, mă, ce boxe !

- Ce, mă ? Cosac ?

După cinci minute ne oprim din râs. Toată lumea se uita la noi… Părem fericiţi între oamenii ăştia atât de trişti. Devenim suspecţi. Intrăm în discuţie cu o tânără blondă din Basarabia. Foarte frumoasă. Probabil că este prostituată. Vorbeşte foarte degajat cu noi şi ne spune că dacă vrem să trecem graniţa, nu e voie să avem mai mult de 5000 de lei. Aşa e legea. Nu putem ieşi cu mai mult peste graniţă.

- Păi şi dacă vreau să am mai mult şi îi declar?, mă revolt eu.

- Atunci trebuie să-i dai ceva şi controlorului, puiule, îmi răspunde suav frumuseţea blondă. Apoi ne explică unde îi ascunde ea ca să nu îi găsească nimeni.

Vine trenul. Avem o cuşetă întreagă la vagonul de dormit. Boierie, vorba lui Eugen. După ce ne facem şi noi comozi, ,,naşul” ne aduce în cuşetă o domnişoară. E din America şi nu ştie o boabă de română. Abordez cu ea câteva subiecte, dar fata e dezinteresată de orice, inclusiv de discuţia cu mine. Îşi face patul sus, deasupra patului lui Eugen. Şi tocmai îşi scosese şi el şosetele obosite din picioare… Mă urc şi eu în patul de deasupra şi încerc să o mai ţin de vorbă. Fata se întoarce pe partea cealaltă şi nu scoate o vorbă.  Nu trece foarte mult timp şi apare vameşul. Ne cere actele. Când vede paşaportul american, se fâstâceşte şi încearcă să îngaime ceva în toate limbile pe care le încercase în cariera lui. Îl facem să scape de emoţie când ne aude vorbind româneşte. Nu ne mai caută nici în bagaje şi nu ne mai cere nici măcar actele. Am fi putut transporta droguri sau arme fără să ne facem griji.

Eugen începe să spună diverse lucruri despre corpul fetei şi precizează cam ce şi cum ar face nişte lucruri acolo, în cuşetă. Vorbeşte atât de tare… Ne buşeşte râsul. Vrea să îi ofere fetei un mic ajutor, să se simtă bine pe meleagurile Moldovei. Nu se jenează. Profită de faptul că fata nu înţelege ce zice şi spune porcării în gura mare. Îl mai potolesc spunându-i că nu e corect ce face şi că totuşi, suntem oaspeţi.

În Ungheni-Republica Moldova, vameşul rus ne trezeşte:

- Dobrîi utro !

- Dobri utro !, răspunde grăbit Eugen.

- Gavarit pa ruski ?

- Niet !, răspund eu.

- Vorbiţi româneşte ?

- Da !

- Actele, paşapoartele !

Ionel doarme dus. Nu îl mai trezesc. Îi iau buletinul din buzunar şi îl las să doarmă în continuare. Ajungem dimineaţa la Chişinău. Aflăm că americanca se numeşte Cepoiu Laura şi că este născută în Statele Unite. E clar că a înţeles toate tâmpeniile debitate de amicul Eugen. Intrăm într-un restaurant din gară şi comandăm pui la rotisor, cârnaţi fripţi, salată, plăcinte şi câte o bere. Toată consumaţia face 5000 de ruble (adică 5000 de lei româneşti). Chilipir curat.  Se apropie o bătrânică de masa noastră. Ne cere oasele de pui. Zice că le dă câinelui. Noi aprindem câte o ţigară. Nici nu tragem bine un fum, că se apropie un poliţist cu o caschetă cât galaxia Andromeda şi zice molcom:

- Iaca sî vă dau ieu o amiendî di 300 di rubli.

- Păi, bă, tu nu ai văzut că ăla fumează acolo LM ? , i se adresează Eugen politicos.

Poliţistul rămâne fără replică. Se întoarce în direcţia către care îi arătase Eugen un alt infractor cu ţigara şi nu mai poate să zică nimic. Şi eu, şi Ionel ne repezim să îi explicăm că nu e niciun afiş care să ne interzică fumatul, dar vorbim atât de repede, încât poliţistul deja ne priveşte cruciş. Deja a uitat de amendă.

Trebuie să schimbăm banii. Cineva se oferă să ne ajute chiar acolo, pe loc, dar îl refuzăm. Mergem prin centrul oraşului, intrăm prin magazine şi observăm că se schimbă şi acolo banii. Însă câteva ţigănci cu fuste înflorate ne abordează imediat şi constată că suntem o pradă uşoară. Pentru 30 000 de lei ne oferă 35 000 de ruble. Destul de avantajos, gândindu-ne că paritatea era cam peste tot de 1 la 1. Adică ne scoteam masa pe care tocmai am servit-o. Mie îmi vine ideea că banii or fi falşi. Dar ţiganca opreşte pe cineva pe stradă şi întreabă dacă banii sunt buni. Femeia dă din cap şi bolboroseşte ceva în rusă. În timpul tranzacţiei se apropie un poliţist. Ţiganca se sperie şi îi strecoară lui Eugen banii în buzunar, având grija să ni-i ia pe cei cu care noi stătem pregătiţi să îi dăm. Apoi se învârtesc în jurul nostru, întrebându-ne disperate dacă vrem nişte aur, ceasuri sau dacă le vindem gecile cu care eram îmbrăcaţi. Făcuseră cerc în jurul nostru. După ce s-au îndepărtat şi ele, şi poliţistul, Eugen constată că în buzunar erau vreo 180 de ruble, majoritatea banilor fiind de 3 ruble şi de o rublă.

Îl trimitem pe Eugen să o găsească pe ţigancă şi să-i ceară banii înapoi, dar se evaporase de mult. Mai aveam bani doar pentru a ne întoarce acasă şi eventual să ne răcorim cu un suc. Se dusese dracului ideea noastră că aducem marfă mai ieftină şi o vindem în ţară. Eugen e hotărât să o găsească pe nenorocită şi să îi smulgă borseta cu bani. Vrea să scoată mai mult decât paguba. Se jură că o va face şi apoi va fugi. Ne dăm întâlnire la gară. Eu şi Ionel intrăm într-un magazin şi cumpărăm un disc cu Bon Jovi. Măcar cu atât să ne alegem şi noi din toată povestea asta.

Ne este foarte sete, dar pe marele bulevard al capitalei Moldovei nu găsim nimic de băut. Nu există Coca Cola, Pepsi sau alte răcoritoare. Găsim totuşi o tanti care vinde suc de mere… într-o cuvă de plastic, alături de o babă care stă să vândă o găleată de prune. Exact pe bulevard. Bem în silă câte un pahar şi ne îndreptăm către gară. Vânzătoarea de bilete vrea să vorbim ruseşte, dar eu îi explic că limba oficială este limba română. Se enervează şi ne spune că informaţia se plăteşte aici, în Basarabia şi că mă costă 10 ruble întrebarea. Îi spun că vreau trei bilete spre România, indiferent cât costă şi la ce oră e trenul. Ea îmi răspunde zâmbind că nu mai există niciun loc la trenul spre Bucureşti şi că nu este permisă călătoria în picioare. Asta după ce am urcat şi apoi am coborât mai multe trepte până ne-am făcut înţeleşi că vrem să ieşim din ţară. Mai avem tren abia a doua zi. Şi după amiază, ca să fie şi mai interesant. Simt că o să urlu. Mă decid să iau bilete până la Ungheni, evident, Ungheni-Republica Moldova şi de acolo vedem noi cum trecem graniţa spre România.

Căutăm nişte apă. Întrebăm un ceferist unde putem găsi o cişmea, dar e clar că nu întelege ce e aia. Apoi îi fac semne ca vreau să beau apă şi se luminează la faţă:

- Tăt colo, dar nu lucrează robinietu’, zice el sfios.

- Ce a zis ?, se miră Eugen.

- Că nu lucrează robinetul, îi traduc eu din limba moldovenească. Eugen chiar a căzut din picioare de atâta râs.

Trenul care ne va duce aproape de casă trage la linia 3. E ciudat rău, e mult mai mare şi are formă de rus cu căciulă tuflită pe urechi. Aşa mi se pare mie. Când am intrat în Basarabia, trenul a fost ridicat cu o macara şi i s-au schimbat osiile, deoarece ecartamentul liniei ferate este mai mare decât în restul Europei. Şi aşa este în toată Rusia. După ce ne urcăm, ne dăm seama că uşile trenului se închid ca la metrou. Nu tragi tu de ele. E foarte mare aglomeraţie şi nu avem locuri. Călătoria durează patru ore. Călătorii sunt mai trişti decât pe la noi şi stau pe bancile de lemn ale trenului. Cel mai amărât tren personal de la noi arată a tren de lux faţă de prăpădenia asta. Între vagoane, acolo unde se fumează, nişte cetăţeni se cinstesc cu coniac. Sunt mulţi la o sticlă şi ca să facă economie şi să se şi îmbete, beau cu dopul de la sticlă.

- Vsio !, strigă fiecare când duce dopul la gură. Lângă noi e o mamă care ţine de mână o fetiţă. Pesemne că muncitorii rostesc nişte vorbe murdare în limba rusă. Noi nu le înţelegem, dar ea dă din cap şi oftează. Ionel se trezeşte că e pipăit pe la buzunare. Din păcate, nu găseşte decât nişte foi goale de hârtie, puse pentru a deruta eventualul hoţ.

Trenul începe să se mai golească la Călăraşi. Ne aşezăm şi noi pe bănci, amorţiţi de durere şi căldură. Ferestrele nu se deschid şi trebuie să suportăm mirosul iute de transpiraţie şi picioare care s-a îmbibat în tot vagonul. Un copil face pe el şi mama lui îl lasă în pace. Aflăm că nu există toaletă în tren.

Ajungem şi la Ungheni, încă în Basarabia. Gara are două peroane. Unul e pentru Europa de Vest, iar celălalt e pentru curse interne. Mă încântă ideea că eu sunt un locuitor din Europa de Vest. Mă trezeşte din euforie un soldat care mă întreabă (evident, în limba rusă) ceva. Eu dau din umeri şi îl las să vorbească mai departe. Însă militarul nu are chef de glume şi îndreaptă spre mine mitraliera, somându-mă să merg pe peronul celălalt. Peronul către Europa de Vest este păzit straşnic.

Ne interesăm cum am putea trece peste podul ăla care se vede lângă gară. România e la doi paşi, iar noi suntem blocaţi aici şi nu ştiu cum să fac să trec mai repede în ţară la mine. Cică trenul internaţional trece peste o oră şi ceva. Trenul la care doream să luăm bilete, dar nu mai erau. Vorbim cu un şofer care ne poate duce până la Iaşi. Ne cere 1000 de ruble de fiecare. Mergem cu el spre maşină. Are o hodoroagă  de microbuz de pe vremea lui Stalin. Îl convingem să meargă pe la gară să mai ia şi alţi cetăţeni pentru că ştiam eu că mai aşteaptă şi alţii să treacă în România.

- Tu-i mama mă-sii de democraţie ! Nici bani de carne nu mai avem de când cu schimbarea asta. Era mai bine înainte !

În gară e forfotă mare. Soseşte trenul de Bucureşti. Însoţitoarea de vagon ne lasă să ne urcăm. Ne spune că ne ia banii mai târziu. Aproape de Iaşi vine şi ne spune să-i dăm 1500 de ruble toţi trei. Când am ajuns în Iaşi, am sărutat pământul. Lumea se uita ciudat la mine, dar nu îmi păsa. Eugen s-a dus să cumpere o sticlă de vodcă. Trebuia sărbătorită întoarcerea acasă. În tren, nepreţuitul Eugen şi-a spălat şosetele la chiuveta din WC şi le-a atârnat deasupra capului, acolo unde se pun bagajele. Am baut sticla toată în mai puţin de 10 minute.

-Să nu mai aud de Basarabia, strigă Eugen.

Apoi îl ia somnul. Şi adormim şi noi.