Ce-aş fi putut să ajung dacă ştiam să zic ,,DA!”

La vârsta de şapte ani am constatat că sunt o ruşine pentru clasa mea. Tovarăşa învăţătoare făcea ultimele pregătiri pentru a ne duce la unitatea militară de la Ochiuri unde urma să ne facă pionieri. Ne-a aliniat frumos în faţa clasei şi ne-a poruncit să repetăm ceva stupid, de genul ,,Pentru gloria Partidului şi înflorirea României Socialiste, Înainte!”. Turma care auzea incantaţiile schizofrenice de mai sus, striga, pătrunsă de spirit patriotic: ,,Tot înainte!”. Nu-mi mai ştiu exact, dar fiecare dintre noi trebuia să jure că o să dreagă nu ştiu ce ca să devină un om de nădejde, aşa cum vroia Partidul. Pentru că de fiecare dată când treceam prin dreptul cârciumii din sat auzeam cum se jură ţiganii (,,Să moară mama!, ,,Să mor în puşcărie!”, Să-mi moară copilaşii!”,, Să moară familia mea!”), mi s-a părut firesc să am câteva momente bune de gândire înainte să repet jurământul. Concluzia a venit repede: ,,Nu eşti demn să porţi cravata roşie de pionier!”. Teoretic, ar fi trebuit să cad în genunchi şi să cer îndurare, să mă lupt pentru cârpa aia roşie de inspiraţie chineză sau coreeană. Am realizat că Partidul a pierdut un om de nădejde. Pe mine. Până la urmă, după o muştruluială în faţa colectivului de elevi (dresaţi), mi s-a atârnat şi mie la gât cârpa comunistă pe care întotdeauna am asociat-o cu ceva îmbâcsit: chiloţii Elenei Ceauşescu în zilele alea delicate. Aş fi putut să fiu un elev omniscient, aşa cum îşi doreau profesorii mei. Dar am recurs la trucuri. Sper să nu se supere pe mine doamna de matematică, dar mă duceam la cel mai bun matematician din clasă, eu îi dădeam să copieze tema la limba română sau la franceză, iar el îmi făcea tema la matematică. Îmi vine să râd că am fost lăudat în clasă de doamna profesoară: ,,Se vede că ai lucrat! Bravo!”. O rog să mă ierte. Niciodată nu mi-am făcut tema singur la obiectul pe care ni l-a predat domnia sa. Într-o epocă în care visul oricărui părinte era să-şi vadă copilul student la inginerie, să nu vrei să înveţi matematica era la fel de ciudat ca atunci când ai incepe să fluieri în biserică. La liceu n-a mai ţinut figura şi am trecut prin emoţiile corigenţelor. Din fericire, doar la acest obiect: matematica. În armată am fost selectat din 2500 de recruţi pentru a fi ,,cancelar”, adică să stau la birou şi să scriu. În biroul şefilor. A fost bine până într-o zi. Căpitanul meu, văzând cu ce lejeritate îi fac rezumate din cuvântările tovarăşului Nicolae Ceauşescu, m-a întrebat dacă vreau să mă propună pentru şcoala de ofiţeri de la Sibiu, locul în care se scoteau pe bandă rulantă securiştii. Mă şi vedeam că scriu rapoarte despre tata care sfidează regimul făcând ţuică în spatele casei, despre mama care ne trimitea la slujba de Înviere, în loc să ne îndrume spre căminul cultural unde venea Păunescu să ne lălăie despre lancea lui Horea şi să ne bage în cap cât de importantă este pacea mondială. Închideam ochii şi mă vedeam îmbrăcat în uniformă, respectuos şi dârz, cu privirea aspră şi cascheta îndesată pe dovleac, dând note informative despre cum ascultă părinţii mei ,,Europa Liberă” şi batjocoresc valorile comuniste numindu-l pe moşul care vine cu cadouri Moş Crăciun şi nu Moş Gerilă, despre cum ne învăţa mama colinde, în loc să ne cumpere cărţi despre eroii muncii socialiste care construiesc baraje, lucrează la uzină şi pe şantierele patriei. Şi am spus ,,NU !”. Am dat şi explicaţia: Vreau să fiu un om liber. Puteam să spun ,,DA!” şi astăzi eram patron de firmă, goneam cu maşina mea cea scumpă şi îi arătam poliţistului degetul mijlociu. Eram cineva. Poate că ajungeam chiar în Parlament şi îi consideram pe alegători nişte dobitoci care pun ştampila pe numele meu după ce le-am dat câte o găleată din care să se adape. Îi minţeam pe profesori că le măresc salariile, apoi râdeam de ei că au pus botul şi m-au făcut europarlamentar. Şi asta doar cu preţul unor vorbe aruncate printre râgâielile de după o masă copioasă organizată de sluga aia de prefect care se înclina în faţa mea mai ceva decât japonezii. Puteam să am o firmă de pază şi protecţie şi să mă consider Dumnezeu printre pricăjiţii ăia de gardieni care mănâncă mai puţin decât un câine grănicer. Aş fi putut să le fur oamenilor banii investiţi la Caritas sau la FNI şi să râd de ei că n-au avut ştiut din timp ce se va întâmpla. Puteam să cumpăr un combinat, o fabrică şi să le vorbesc angajaţilor despre economia capitalistă, chiar dacă am fost îndoctrinat la frizeria ,,Ştefan Gheorghiu” că cel mai mare duşman al omenirii este capitalismul. Aş fi avut o vilă la munte, una la mare şi una în Grecia, un yacht şi o iubită cu mult mai tânără decât mine, aş fi cumpărat terenuri şi bijuterii, i-aş fi făcut mamei o casă luxoasă şi mi-aş fi trimis copilul la studii în America. Aş fi putut studia marxism-leninismul la Moscova şi poate prindeam şi eu o halcă la revoluţie. Acum scriam pe blog ,,Trăiască Maica Rusie!” şi îi criticam pe dobitocii de americani care vor să conducă lumea cu ajutorul evreilor. Puteam să fiu urechist şi să le ascult oamenilor convorbirile telefonice. Mi-aş fi satisfăcut poftele sexuale de unul singur, excitat de şoaptele îndrăgostiţilor şi aş fi comentat toate amănuntele cu prietenii la o bere. Puteam să mă deghizez în miner şi să rup botul studenţilor care se opuneau regimului Iliescu.Puteam să ajung pe la vamă şi să le cer tribut celor care intră în ţara mea. Sau celor care s-au săturat de ea şi pleacă în altă parte. Aş fi desfăcut pachetele trimise de rudele mai bogate milogilor din România. Duceam şi eu la amantă un ness, un whiskey, o ţigară bună… Puteam să conduc o universitate particulară şi să adun gologanii de la agramaţii care vor o hârtie numită diplomă. Puteam fi orice doream. Dar am zis ,,NU!”.  Merit un scuipat între ochi. Am ales să stau la cheremul lui Iliescu, Iliescu, Iliescu, Băsescu şi al cui o mai avea dorinţe de vodă în ţărişoara asta medievală în care vrem să mâncăm hamburgeri, dar în strachină şi cu lingura de lemn şi în care criticăm Coca Cola, dar uităm că Ceauşescu a furat prin spionaj economic reţeta de la Pepsi Cola ca să le spele maţele oamenilor muncii în epoca de aur. Am ales să îmi spună Boc cât merit să câştig, să fac economie la curent, să strâng cureaua, dar să fiu un cetăţean responsabil care îşi plăteşte impozitele. Să merg în autobuz alături de ţărani care put a transpiraţie şi ascultă manele la telefon, să îmi cumpăr o pereche de pantofi o dată la patru ani, să mulţumesc partidului pentru milă atunci când îmi dă salariul şi să înţeleg că e criză. De parcă ar fi mama responsabilă că e recesiune.  Domnilor care aţi ştiut să profitaţi de oportunităţi, uitaţi-vă atent în oglindă când vă radeţi barba! De multe ori s-a întâmplat ca oameni de teapa dumneavoatră să fie raşi de alţii. Nu vă umflaţi în pene că sunteţi parlamentari, prefecţi, patroni sau ce dracu’ mai consideraţi că e de rang înalt în ţara asta! Într-o zi, când răbdarea oamenilor va ajunge la limită, veţi simţi ce au mai simţit şi alţii înaintea voastră. Într-o zi va trebui să daţi socoteală în faţa celor pe care îi umiliţi fără jenă. Poporul român este expert în linşarea conducătorilor. Baftă!

Etichete parlamentari, partid, pionieri, securisti