Dimineaţa se arată deosebit de plăcută, tocmai bună pentru o excursie. Copiii şi părinţii aşteaptă cu nerăbdare să vină momentul plecării. Autocarul este parcat deja pe partea dreaptă a drumului, iar pasagerii ocupă o porţiune destul de mare din drum. Toţi par a spune ,,Nu mai pleacă odată ?”. Îi rog să se dea din drum şi să vină în curtea şcolii, dar cuvintele mele se pare că nu sunt auzite. Fiecare vrea să fie printre primii care se vor urca, deşi le spun că vor fi strigaţi în ordinea claselor din care fac parte. Abia când soseşte doamna directoare şi începe să strige lista, toţi se aliniază şi renunţă la gândul că vor ocupa locul mult dorit. Întâi urcă picii de la clasa I, ajutaţi de doamna învăţătoare. Părinţii vin ciopor la uşa autocarului.
Am pornit din loc. Fiecare s-a aşezat cum a vrut (sau cum a nimerit), iar părinţii şi-au luat rămas bun de la copii, cu inima cât un purice. Probabil că abia la întoarcere vor răsufla uşuraţi şi vor sta la poveşti cu ei. Autocarul se strecoară printre gropile sădite prin asfaltul comunal şi ieşim din localitate lăsând în urmă un sat care abia se trezeşte la viaţă. Doamna directoare trebuie să fie prezentă la un simpozion şi nu poate merge cu noi în excursie, dar îl lasă pe Petri în grija noastră. De care, pentru început se va ocupa Iulia. Petri îi prezintă jucăriile sale pe care a dorit să le ducă în plimbare la Bucureşti. E clar că şi ele se bucură la fel de mult ca şi proprietarul lor.
Mergem întins, fără oprire. Deşi m-aş fi bucurat să nu văd copii cu punga la gură, trăiesc din plin spectacolul. Tot conţinutul stomacului este vărsat cu simţ de răspundere în punga (din păcate transparentă) ţinută la îndemână. Reacţiile spectatorilor nu sunt tocmai prietenoase şi riscăm să avem şi alţi candidaţi la concursul: ,,Cine vomită cel mai mult”. Oprim pentru a răsturna pungile şi pentru alte necesităţi în Codrii Vlăsiei. O gură de aer proaspăt şi un prilej de a mai scăpa şi de alte lichide care cer voie pe afară. Urcăm la loc şi ne oprim în capitală. Cu încă două pungi pline. Mergem la pas pe Calea Victoriei şi ne îndreptăm către Teatrul ,,Ion Creangă”. Doamna învăţătoare le arată copiilor afişul piesei la care vom asista.
Am ajuns la timp, deci nu ne vom agita să intrăm atât de repede. Ne uităm la afişe, admirăm oamenii care îşi petrec dimineaţa venind cu copiii la teatru. Cei mici pun tot felul de întrebări. Eu îl iau pe Mihai să ma ajute să aduc trei cafele pe care le cumpăr de pe o străduţă nu departe de teatru. E prima cafea, cea care ar trebui să mă trezească. O sorb încet.Mi-ar fi prins bine o doză dublă, dar e timp până diseară pentru încă una, poate pentru două. Fetele mai mari vor să meargă şi ele să caute o îngheţată şi nişte reviste. Doamnele învăţătoare au intrat să cumpere bilete, aşa că mă întreabă pe mine dacă le dau voie. Fiindcă trebuia să intrăm repede, plec în căutarea lor şi le aduc în grupul care se aliniase deja pentru a păşi în sala de teatru.
Intrăm cu paşi mărunţi în sala teatrului. Copiii admiră frumuseţea interiorului şi îşi ocupă locurile rezervate. Cu toţii închidem telefoanele mobile. O doamnă încărcată cu reviste pentru copii trece printre rânduri şi le vinde prichindeilor marfa. Câţiva rezistă tentaţiei şi îşi păstrează banii pentru mai târziu. Ştiu că vor avea pe ce să-i cheltuiască. Picioarele încep să se mişte, semn că răbdarea a ajuns la final. Gongul mult aşteptat sună, iar luminile încep să se stingă. Cu toţii ne aşezăm cât mai comod. Pe rândul din spate, unul dintre băieţi strânge mâna fetei lângă care s-a aşezat. Piesa poate să înceapă. Noi suntem pregătiţi.
Jucăriile unui băiat rău, pe care îl cheamă Andrei sunt disperate de modul în care sunt tratate. Când băiatul lipseşte de acasă ele dau o petrecere. Păpuşa Barbie le primeşte în căsuţa ei, le tratează cu suc, dar bucuria le este stricată repede de nişte jucării electrice: motociclistul şi tanchistul. Aceştia sunt cam duri şi vor să le bea sucul, ca nişte adevăraţi fani ai genului heavy metal. Însă Andrei se întoarce acasă şi reuşeşte să strice bine de tot câteva dintre jucăriile sale. Principala victimă este tanchistul. Jucăriile se hotărăsc să evadeze. Poate că vor găsi pe cineva care să le trateze aşa cum merită. Motociclistul este îndrăgostit de Păpuşa Barbie. Cu ajutorul unei sticle incendiare, el reuşeşte să o salveze pe iubita lui din ghearele unei pisici uriaşe. La terminarea piesei, Mirabela şi Viviana mă întrebau dacă am un pix. Şi-ar fi dorit să ia autografe. De la jucăriile electrice.
Imediat după ieşirea din sala de teatru, ne îndreptăm spre locul în care ne aştepta autocarul. Acesta parcase undeva prin Piaţa Revoluţiei, aşa că încerc să le arăt copiilor clădirea fostului Comitet Central, de unde a fugit Ceauşescu în data de 22 decembrie 1989, deşi nu a fugit, ci a fost evacuat conform unui plan dinainte stabilit în caz de urgenţă. Evident, copiii sunt mult prea mici să poată înţelege situaţia în care se aflau românii atunci şi mă las păgubaş. Cu siguranţă, ei cred că românii au avut dintotdeauna maşini străine sau zeci de televiziuni. Lăsăm în urmă forfota oraşului şi ne retragem pe malul Lacului Herăstrău şi ne ducem glonţ către debarcader. Mergem cu vaporaşul.
Pentru că suntem foarte grăbiţi şi urmează să mergem şi la circ, mâncăm pe apucate la bordul vaporaşului. Răcoarea lacului ne face bine şi ne mai scoate din amorţeala care ne toropise în sala de teatru.
M-am bucurat să văd că după mulţi ani, Bucureştiul a început să revină la liniştea şi civilizaţia de odinioară. Oamenii păreau mai relaxaţi şi se bucurau de locul acesta aşa cum o făceau cu mulţi ani înainte părinţii sau chiar bunicii lor.
Ne cumpărăm câte o îngheţată şi fugim la autocar. Se pare că suntem în întârziere şi va trebui să renunţăm la plimbarea pe care intenţionam să o facem prin parc. Trecem pe lângă Arcul de triumf, unul dintre simbolurile Bucureştiului. Pentru câteva minute ne simţim un pic francezi, deşi mă gândesc că la Paris n-ar ajunge parlamentar un cioban. Dar suntem ţara Mioriţei, deci oierii fac parte din decor.
Spectacolul din această zi îmbină teatrul autentic cu numerele de circ. O compilaţie reuşită din piesele ,,D’ale carnavalului”, ,,O noapte furtunoasă” şi ,,O scrisoare pierdută” (atât de actuale) şi spectacolul veritabil al unor profesionişti din lumea circului, aşa cum doar în puţine ţări din lume poţi vedea.
